Restaurare | Malvine Mocenco

Despre sacrificiul de fiecare ziRestauratorii au soarta traducatorilor si a arheologilor: opera lor (caci opera se numeste) este dedicata unei alte opere. Tot asa cum traducatorii ne fac sa intelegem o creatie la care, fara ei, nu am avea acces, tot asa cum arheologii ne aduc in fata ochilor un trecut pe care nu-l stiam, restauratorii muncesc, din greu si in tacere, pentru a re-crea. I-am asemuit, de multe ori, cu acei copisti, inchisi in scriptorii, fara de care nu i-am fi putut citi, astazi, pe filozofii Antichitatii. De regula, societatea este ingrata, iar numele restauratorului este uitat, pentru ca el, fiinta morala, nu isi permite sa adauge, sa inventeze, ci doar sa ne restituie ceea ce s-a pierdut sau este pe cale sa se piarda. In urma cu cinci ani, Malvine Mocenco, unul dintre cei mai apreciati restauratori din Romania si, cu siguranta, deja, o personalitate, in profesia aleasa, pentru aceasta parte a Europei, a publicat un catalog cu lucrarile pe care le realizase, pana atunci. Am fost impresionat, atunci, de ceea ce a realizat. Dar ceea ce a reusit artista (pentru ca, despre arta este vorba), de atunci incoace, este mai greu de imaginat, pentru orice persoana avizata in domeniu. Practic, numarul lucrarilor de restaurare a crescut cu peste 50 de piese, fara ca nivelul de calitate sa aiba de suferit. Am privit, cu incantare, catalogul, cu atat mai mult cu cat stiu ca volumul de munca necesar pentru fiecare dintre aceste lucrari este imens. Chiar daca este o banalitate, este un lucru subinteles, trebuie sa atrag atentia asupra faptului ca restauratorul are nevoie de o lunga si anevoioasa perioada de documentare, pentru fiecare obiect in parte, inainte de a decide asupra a ceea ce are de facut. Este un timp care pare pierdut, undeva, intre idee si fapta, dar este esential pentru ceea ce va urma. Privind in urma, putem spune ca, deja (desi mai are inca foarte multi ani inaintea sa), doamna Mocenco are o opera, chiar si numai cu ceea ce a restaurat pana acum. S-ar putea dedica, mai departe, propriei creatii (pentru ca este un artist minunat, care se exprima la fel de usor prin grafica, prin tapiserie sau prin pictura) si ar ramane, oricum, intre cei mai apreciati restauratori romani din ultima jumatate de secol; dar, asa cum am intuit, si acum cinci ani, nu cred ca o va lasa inima sa renunte la dragostea sa pentru frumosul din fiecare obiect pe care il readuce la viata. Ar fi putut sa o faca, pana acum, dar nu a renuntat. Nu a renuntat la sacrificiul cotidian de a pune in valoare creatia unor inaintasi, chiar daca ar fi putut sa aiba orgoliul de a se dedica propriilor sale idei creatoare, fara ca cineva sa o mai poata acuza de egoism intelectual. Desigur, te poti intreba de ce restauratorul, chiar si atunci cand are si cunostinte, si maiestrie, si experienta pentru a putea lucra pe mai multe categorii de obiecte, se simte mai atras de...